de weekend

ever. via Boing Boing.

Comentariul [tâmpit] zilei

de aici (vă recomand cu căldură articolul).

În ceea ce-i priveşte pe cei de la Adevărul, văd că încă n-au auzit de funcţia de raportare a comentariilor. Niu media pe stil vechi.

etnobotanice

de-ale navetei.

Azi în maxi-taxi, un puşti de liceu era traumatizat de o durere cruntă de căpăţână, datorată unui gram juma de orice, vorba Stelei Popescu. Şi mi-am adus aminte de ceva.

În general, atunci când ai o firmă (punct de lucru, whatever) şi ai ghinionul/norocul să adăstezi într-un bloc, ştiu că ai nevoie de acordul proprietarilor, era să zic pensionarilor. Ok. Nu o dată m-am întrebat, cum mama mă-sii au obţinut magazinele de vise acordul proprietarilor? Le-au zis că de fapt deschid o librărie, florării, că sunt rude cu tipa de la proteve care prezintă horoscopul?

După care m-am trezit la realitate, şi mi-am adus aminte că de fapt, românilor nu le pasă nici cât negru sub unghie de ”drogaţi”. Ăia de umblau pe vremea lui Ceauşescu cu seringa şi infectau copiii care nu intrau în casă la ora opt seara. Probabil că raţionamentul pe care îl implica acordul era, lasă că bine le face! Pentru că altfel nu-mi explic de ce nu erau zi de zi pichete de pensionari, iarăşi mi-a scăpat, proprietari, în faţa magazinelor de vise.

Ferentari

Gergő Pulay e un antropolog de 30 de ani din Budapesta, şaten, cu ochelari, care a citit într-o carte scrisă de istoricul Lucian Boia frazele următoare: „Marea obsesie de acum a românilor e legată de ţigani. Asta-i face să se simtă ca într-o cetate aflată sub asediu”. A vrut să ştie cum vine sentimentul ăsta, de „cetate sub asediu”.

Şi aici e un proces foarte interesant, dar nu prea pot să vorbesc despre asta, pentru că e vorba despre cum gândesc locuitorii Bucureştiului despre zona respectivă. Când am ajuns acolo, am înţeles că stigmatul teritorial e aşa de puternic în cazul ăsta, încât există tentative de opoziţie în faţa primei tendinţe, cea de respingere. Ceea ce înseamnă că spunem cumva invers faţă de ceea ce s-a spus înainte. De fapt, tot timpul adevărul e undeva la mijloc.

de aiciDin învăţăturile unui maghiar despre Ferentari

Puteţi să încercaţi să citiţi tărăşenia la pachet cu articolul despre manele. Mi-a adus aminte de când făceam naveta între şcoală şi bar, zi şi noapte, în timpul facultăţii. Uneori se întâmpla să vezi pus în practică noapte, ce învăţai în teorie ziua, şi invers. Dar mă rog, asta este altă poveste.

Cât de cul sau de uncul este povestea, puteţi judeca domniile voastre singuri.

via proddit

comentariul zilei

de aici

Hirayama Yuji

Hirayama Yuji - On The Road To Slovenia from Rožle Bregar - kloc on Vimeo.

comentariul zilei

de aici

biased

As any cognitive scientist will tell you, if you really go looking, you can build a case for almost anything you want to believe.  It's called confirmation bias: you start with a hypothesis, and then you look to see whether there are facts out there that confirm your hypothesis.  Since you aren't looking so aggressively for disconfirming evidence, it quickly comes to seem as if you have a pretty good case.  If you hadn't started with the hypothesis, however, you probably wouldn't have reached the same conclusion.  These are the cases that tend to fall apart dramatically in a courtroom, where the jury doesn't necessarily share your priors, and the other side gets to talk, too.

I'm sure I don't have to tell you that this effect is particularly pronounced in politics.

MeganMcArdle - My Last Word on Loughner (The Atlantic)

Apropos de asta

Antarctica

şi pentru că vine din nou iarna, iată un clip de sezon

РАЭ-54 с борта НЭС "Академик Фёдоров" from North Pole on Vimeo.

sursa via reddit

micile drame, de zi cu zi

se adună la tragi-comedia numită România.

din seria,

Sometimes i feel, sometimes i feel,
Like i been tied to the whipping post,
Tied to the whipping post,
Tied to the whipping post,
Good lord, i feel like i'm dyin'.

Nu ştiu dacă aţi fost cu urechile ciulite în ultimile zile, dar un nou motiv de sfadă a aprins spaţiul public românesc, atât de sărac în subiecte ieftine şi de doi lei.

Marţi, Institutul la care frecventez şi eu o ciudăţenie numită academie politică, a organizat, fără surle şi trâmbiţe (dar cu îndeajuns tam-tam, încât să atragă atenţia TVR-ului, cu toate că eu unul zic, cu cât mai puţină publicitate făcută subiectului, cu atât mai bine, nu se prinde nimeni, caravana trece, câinii dorm) ei bine, a organizat o masă rotundă pe tema atât de aprigă a statului asistenţial. Ca să fac a o mia oară o paranteză, nu ştiu dacă voi aţi observat, dar de atâta stat asistenţial, o ducem cu toţii nemaipomenit de bine, de câtă asistenţă a băgat Statul român în noi. În nebunia noastră, am inventat şi statul asistenţial care te bagă în mormânt. Mie, când aud de state asistenţiale, mă gândesc la … da mai bine vă întreb pe voi, voi la ce vă gândiţi? Că eu unul sunt de acord să se oprească asistenţa românească, indiferent de culoarea celui care susţine lucrul ăsta. Nu de alta, dar în ritmul ăsta, s-ar putea să nu mai aibă pe cine asista*.

Dar să revenim la oile noastre. Mă rog, al idiosincraziile noastre ar fi mai corect. La sindrofia asta la care eu am zis că e mai bine să nu mă duc să casc gura, de teamă că o să mă mănânce în fund şi o să spun prostii …

Apropos, am fost şi săptămâna trecută la cursurile academiei politice a institutului Popular. Trebuia să vorbim despre constituţie, de fapt, Ioan Stanomir trebuia să ne vorbească despre ea (săptămâna asta au omis să ne mai spună despre ce o să se discute, s-au gândit că o surpriză ne-ar face mai multă plăcere).

Dar vinerea trecută n-a fost să fie aşa, el ne-a povestit pe unde e ciuruită opera domnului Iorgovan, mai pieziş aşa, iar eu mi-am reamintit de un lucru pe care îl ştiam din facultate. Copiii deştepţi tac din gură, iar cei care iau cuvântul sunt şi cei mai împiedicaţi (cineva l-a întrebat pe Stanomir dacă nu ar vrea să se transforme într-o portavoce (sic), iar o domnişoară ni s-a confesat pe un ton foarte afectat, cum că ştie din surse foarte sigure că la Administraţia prezidenţială se traduce Constituţia franceză în draci). Oricum, tema serii a fost nu ştiu cu ce se mânâncă sistemul electoral american, Constituţia franceză, da asta nu mă împiedică să îmi dau cu părerea.

Revenind la evenimentul de la Hilton, de marţea asta, doamna Rodica Culcer a ţinut un discurs înflăcărat despre monştrii pe care-i naşte somnul asistenţial. Dar mai bine să-i dăm doamnei cuvântul (am citat din transcrierea lui Costi Rogozanu, de pe VoxPublica, nu am găsit înregistrarea pe site-ul TVR):

Putem să spunem “o victimă a sărăciei şi a mizeriei în România”, putem să spunem “un om care nu vrea să muncească şi pe care sistemul nu l-a obligat să muncească”. Că nu i-a fost niciodată destul de foame încît să ştie că este obligat să se ducă şi să muncească. Deci sînt două prezentări. Ştiţi foarte bine cine o să se repeadă asupra primei citiri a acestui caz, care este o victimă a mizeriei şi a sărăciei din României să moară de foame nu-i aşa? Mor copiii neînregistraţi pentru că le dăm bani părinţilor să bea la cîrciumi.

Costi Rogozanu se sesizează şi îi răspunde ...

Nu acesta este discursul normal al unui şef al ştirilor publice. Nu e primul derapaj, evident (Culcer a fost activist total în timpul prezidenţialelor, dar nici nu are de gînd să iasă din campanie, se pare), dar îmi plac aceste întîlniri ideologice ale dreptei, în care se adună ca să se aprobe şi să se confirme unul pe altul – pentru că ele arată cît de gravă este ruptura nu cu realitatea, ci cu bunul simţ. Pe de o parte discurs al victimizării, despre cît de minoritari sînt, de cealaltă parte teorii emise senin despre cum ajutorul social înseamnă bani de băutură.

Toată lumea se supără, Rodica Culcer contraatacă.

M-am referit chiar in citatul ales la dificultatea de a avea o pozitie echilibrata, pana la urma. (...) Nu cred ca e o pozitie ideologica sa sustii ca oamenii trebuie sa fie responsabili fata de propria soarta, e o pozitie etica si morala. Si sunt multi oameni de stanga care au sustinut-o, de pilda presedintele Clinton.

ActiveWatch ia atitudine şi toată tărăşenia cade definitiv în derizoriu (vinovat prin asociere, nu mă aşteptam din partea doamnei Culcer)

Faptul ca ActiveWatch invoca un citat pe un blog gazduit de site-ul Realitatea imi ridica si mie unele semne de intrebare.

Şi am încălecat pe o şa, şi v-am spus povestea aşa. Eu n-aş mai avea de adăugat, decât că în mod ironic, la fel cum nu am avut parte de o democraţie funcţională în primii ani după Revoluţie, nu o să avem parte nici de un stat minimal printr-un proces normal de tranziţie. Pentru că nu-i aşa, pentru cine a citit puţin despre subiect, statul minimal şi-l permit ţările bogate, nu ălea care se hrănesc cu pufuleţi. Abia aştept să văd ce-or să mai facă românii, când or să li se ia şi pufuleţii.

lecturi suplimentare:

• Cătălin Tolontan - Să facă presa bine ţării
• Alina Mungiu-Pippidi - Mai bine dictator decât reformator

Bonus pentru cine a avut răbdare (hai măi că 1000 de cuvinte nu sunt atât de mult) să parcurgă toată pologhia, sunt două tâmpenii mari şi late în ce se spune mai sus

O dată, că asistaţii nu ştiu ce e aia foame! Din păcate, problema este că FOAMEA ESTE TOT CEEA CE ACEŞTIA ŞTIU, pentru că nimănui nu i-a păsat ce se întâmplă cu ei, să le arate că se poate şi altfel. Comunismul i-a îndobitocit, Statul român de după '89 a avut grijă să definitiveze procesul.

Doi, stânga lui Clinton nu este stânga lui Ponta, la fel cum prioritatea de dreapta valorează fix doi bani în Anglia.

___________________________________________________________________________

*Da, România este stat asistenţial, dar problema este că asistaţii sunt partidele politice aflate la guvernare, într-un moment sau altul.

spaţiu vital

Din seria, mici observaţii despre viaţă făcute de blogeri obscuri, care n-au ce face atunci când se odihnesc şi nu înjură la ei pe blog (vorba Chinezului), am să vă inoportunez cu o observaţie. Aţi remarcat că atunci când staţi pe un scaun într-un mijloc de transport în comun ca vitele, iar persoana de lângă dumneavoastră se revarsă din varii motive peste domnia voastră, dacă încercaţi să bateţi în retragere, pentru a vă asigura un spaţiu cât decât neutru între prea-preţioasa dumneavoastră persoană şi inamic, ticălosu’ profită pentru a-şi extinde aria de influenţă corporală?

Nu mă înţelegeţi greşit. Îmi place naveta, n-o văd, cum spune Alex, ca pe o corvoadă. E o bună ocazie de a studia oamenii, cum se comportă micii de ei în public. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu securist (bine, la cât de căpos sunt, n-aş fi trecut nici de primul examen). Cu cât eşti mai atent la cei din jur, cu atât rişti să ai mai puţine surprize neplăcute mai târziu. Eşti mai bine pregătit, iar România este una din ţările în care o pereche de bocanci salomon şi o haină impermeabilă, nu este îndeajuns pentru a face faţă intemperiilor şi injuriilor aduse bunului simţ.

Lasă că se deschid graniţele Chinei şi atunci să te ţii spaţiu vital.

ca pe tobogan

„nu suntem prieteni, dar am putea deveni” cine o fi fost copy la clipul ăsta? Ia să văd acum cum mai dau ei Contele de Monte Cristo în trei volume, cu trei ipaduri.

via dstoica

surse de inspiraţie

originalul îl găsiţi aici

recomandări de cinefil la mâna a zecea

a fost Badlands (nu-mi dau seama dacă îl reiau), dar puteţi vedea Klute, Toţi oamenii preşedintelui şi încă câteva bijuterii, găsiţi programul aici. Probabil că Badlands a fost programat în aşteptarea lui The Tree Of Life, iar pentru a sărbători momentul, puteţi să mai căutaţi şi The Thin Red Line şi Days Of Heaven. N-o să regretaţi.

duios, curiozitatea mea trecea

Am aterizat ieri seară pe blogul lui Dollo, refuzând să cred ochilor ce citeam la Beranger. N-ar fi trebuit să fiu atât de sceptic. Am văzut comportamentul replicat în o mie şi una de versiuni. Bănuiesc că ăsta este motivul pentru care nu m-am mulţumit în şcoala de secretare cu faptul că am învăţat să dactilografiez cu patruzeci de cuvinte pe minut şi am învăţat şi cum se pun diacriticele.

Întrebarea care încă mai zăcea ascunsă adânc în creier, azi pe la zece dimineaţa, mergând cu tramvaiul 32 (un prieten mi se plângea că era să fie tâlhărit de câteva ori, însă mie mi se pare doar insuportabil de deprimant, în fiecare zi întâlneşti trei sau patru cazuri sociale, cred că e de la softul livrat de către SIVECO către Casa de Asigurări de Sănătate şi care a făcut bum zilele astea?), ok, întrebarea era DE CE? De ce aşa şi nu altfel? De ce a dispărut la foarte mulţi dintre copiii din ziua de azi, interesul pentru farmecul călătoriei, iar singurul lucru relevant pentru ei este obţinerea satisfacţiei? Cât mai repede, instant (gen Google instant, pe voi nu vă enervează funcţia aia?), dacă se poate.

Un prim răspuns facil, ce mi s-a iţit din ungherele minţii a fost, părinţii. Sigur că da, părinţii care nu mai au timp să se certe cu pentru ei şi fac compromisuri. Dă-i, fă-i, numai să mă lase în pace. Numai că un compromis este bun atâta timp cât interlocutorul tău ştie de el. Altfel, nu valorează doi bani. Copiii pe care i-am cunoscut eu, nu păreau să fie foarte conştienţi de sacrificiile părinţilor. Eu văd un fel de cerc vicios aici, o spirală a fugii de responsabilitate, pentru că de multe ori, părinţii nu-şi dau seama, dar ajung să muncească doar pentru a hrăni nişte minţi bântuite de vreau, pentru care totul capătă o valoare instrumentală.

Un al doilea vinovat de serviciu ar fi profesorul. Nu înţeleg cum părinţii sunt total indiferenţi (cel puţin din ce am cules eu, impresii, păreri, dări de seamă) faţă de cei cu care progeniturile lor îţi petrec majoritatea timpului. Dacă faci un calcul simplu, un copil stă mai mult la şcoală decât acasă. Şi atunci? Profesorii din păcate sunt depăşiţi de situaţie în cel mai rău mod posibil. La capitolul autoritate. Şi nu înţeleg prin autoritate dreptul de a da copiii de pereţi, poţi s-o faci şi acum, more or less. Mă refer la autoritatea pe care ar trebui să ţi-o confere poziţia de profesor. Ce trebuie să faci tu? Să mă înveţi. Dar dacă tu nu ştii să foloseşti un browser(it's called Firefox! Şi nu Mozila, ca pe câinele vecinului), messengerul, n-ai deschis în viaţa ta un calculator, de ce te-aş crede eu pe cuvânt, atunci când încerci să mă convingi că Istoria poporului român este plină de dovezi de vitejie? În aceeaşi ordine de idei, cât de geniu trebuie să fii să propui nişte ore în care copiii să înveţe câteva reguli elementare de tehnoredactare (nu pui pauză înainte de virgulă, se pun trei puncte, maxim, am zis! nu subliniezi în text decât dacă-i musai)? Probabil că va trebui să aşteptăm următoarea mare reformă a sistemului de educaţie.

Primul contra-exemplu pe care l-aş da a fost momentul în care am realizat cât mai am de ascultat şi că din păcate un singur album bun Morgoth nu înseamnă mare lucru în ordinea firească a lucrurilor. Am fost bucuros. Mă aşteaptă o perioadă lungă în care curiozitatea mea va fi satisfăcută căutând în loc să aştept să crească smartfonul din pământ. Ştiu, este încă unul din discursurile de tipul, pe vremea mea ..., dar tocmai despre asta era vorba. Până acum câţiva ani erai obligat să cauţi. Te obliga sărăcia surselor. Acum, când oferta este mai mare decât orice am fi visat noi, ce facem? Cumpărăm din coşul de reduceri, chiar de la intrare.

fenomenul Piteşti

Probabil că Alin are dreptate … ce era de demonstrat …

M.M.: Bun, continuu cu studentul cel naiv: vrei să spui că România de azi este aşa cum este şi din cauza a ceea ce se numeşte "fenomenul Piteşti"?

- Da, nu am niciun dubiu că România de azi e influenţată direct de ce s-a întâmplat la Piteşti. Îţi dau doar câteva detalii: cultivarea neîncrederii, eliminarea sau batjocorirea discursului creştin, violenţa gratuită (pe străzi sau în media), luatul peste picior al oricăror repere morale etc. Atunci se făcea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenţa nu e diferită. Şi dacă te deranjează măcar unul din lucrurile de mai sus, poţi să înveţi din Piteşti cum să treci peste ele rămânând om.

de aici

via Mihnea Măruţă

mirări audiofile

subtitlu: ordine şi disciplină

citeam o discuţie pe reddit zilele ăstea (din păcate va trebui să suportaţi referinţele mele către reddit, dat fiind mă dau uţa mai mult pe acolo) şi mi-a picat fisa că în peregrinările mele audiofile, nu mi-am pus niciodată  problema cine hotărăşte ordinea pieselor pe un album? Bine, a fost un moment în care singura mea sursă de informaţii era revista Rockăr şi Giganţi ai muzicii rock, dar acele vremuri au apus de mult. După aia nu mi s-a mai părut atât de relevant.

Dar dacă stai bine să te gândeşti, chiar poate fi relevant. Nu discutăm aici de cazurile The Wall sau Tommy, în care autorul poate fi lesne dibuit. Sau TFTO unde probabil minutele în plus au dictat ikebana pieselor pe disc. Şi că tot veni vorba de disc. Pe vremea vinilului erau limtele legate de suprafaţă, care au dispărut o dată cu CD-ul. Bon, atunci cine are ultimul cuvânt de spus atunci când este scrisă coperta?

Pentru că dacă artistul şi-a dat cu părerea, chiar are o mare importanţă, pentru că nu sunt multe alte sursele din care poţi să-ţi dai cu părerea la ce a vrut poetul să zică. Iar Robbie Robertson spune că e periculos să-şi dea alţii cu părerea, iar eu sunt cu totul de acord (din cauza asta îmi plăceau foarte mult recenziile din Q, scurte şi la obiect, parcă era o întrecere între redactori).

His essay, to some degree, has legendary status all its own. What did the Band think of it? "I have no idea what he's talking about," said Robertson, "No idea. I think that it's very cleverly written but I have no idea what he is talking about. It's kind of beautiful but he's telling me what I mean - that's dangerous work."

de aici

Însă, dacă nu este decât rezultatul a sute de studii inutile de marketing, şedinţe pline de powerpointuri care îţi explică comportamentul de turmă al micilor consumatori, atunci mai bine lipsă.

Păreri, aforisme, gânduri? Is there anybody out there?

comentariul zilei

de aici

doilasută

Nimeni nu ar trebui să vă spună ce să faceţi cu banii voştri, cu atât mai puţin statul român. Din contră, noi ar trebui să-i spunem mai apăsat cum să cheltuie banii publici. Prin urmare, nu vă spun unde să direcţionaţi cei doilasută, Dar am să vă rog să o faceţi. Şi ca să vă arăt şi cât de pornit sunt să vă conving, vă pun şi filmuleţul ăsta frumos. Să uitaţi de toate tâmpeniile cu care vă plictisesc zilnic.

EARTH: The Pale Blue Dot from Michael Marantz on Vimeo.

impozitarea vrăjitoriei

am făcut şi înconjurul lumii cu taxarea Brăţării. Multă lume s-a apucat să spună că impozitarea înseamnă automat recunoaşterea vrăjitoriei. Urmând aceeaşi logică, stau şi mă întreb dacă pensiile preoţilor înseamnă ceva. Din cauza asta să fie guvernanţii noştri siguri că ieşim din recesiune anul acesta?

Sper ca Statul român să impoziteze doar muzica simfonică, pentru că n-aş vrea să recunoască vreodată valoarea manelelor.

recomandări

din păcate, am început săptămâna într-un ton sumbru …

La ieşirea de la premieră, o doamnă spunea, indignată: „Nu văd ce legătură are filmul ăsta cu poporul român“...

Şi să-mi mai spună mie cineva că nu fac film de ficţiune...

„Cinema-ul nu este pînă la urmă decît un alt gen literar” - interviu cu Andrei UJICĂ

In final, Draga Viitorule Candidat la postul de web designer, iti dau un sfat – s-ar putea sa-ti foloseasca: comporta-te ca si cum ai vrea cu adevarat jobul asta, ca si cum asta reprezinta poarta ta stelara. Altfel, vei face parte din tagma mediocrilor si vei arata ca majoritatea: cu fruntea in pamant, cu juma’ de gura si cu portofolii jalnice, sperand sa agate un job caldut “cu posibilitati de avansare”.

Vrei un job de webdesigner?

În România ultimilor ani nu a mai fost nici măcar un protest pentru drepturi sau libertăţi cetăţeneşti care să beneficieze de participare şi organizare ad-hoc la acest nivel. Nu mai sunt cazuri în care românii se organizează spontan pentru a-şi apăra un drept. Nu criza economică, nu deriva politică, nu îngrijorările privind drepturile fundamentale au determinat să se organizeze şi au scos în stradă câteva sute de tineri români din toată ţara, ci lezarea confortului propriu. Oare aşa se naşte spiritul civic? Mărturisesc că sunt sceptic.

Benzină şi proteste

muzică de weekend

regizori

Voi ce părere aveţi? Ce regizor ar putea exploata acestă imagine superbă (observaţi cât de artistic se preling dârele de sânge pe masca-spate) la adevărata ei valoare?

Carpenter

James Wan

sau Neil Marshall

comentariul zilei

de aici

asta apropo şi de legea educaţiei …

more twitter

niciodată nu poţi să spui că ai prea mult (insert your more cowbell joke here) twitter …

sincer, mie mi se par complet idioate bările ăstea, bine că le folosesc alţii.