creaţii jurnalistice

dacă mă căutaţi, lipsesc pentru câteva ore

am plecat să-mi creez un cyberlocker …

de ce, Adevărul, de ce?

chicago

Probabil că va veni o vreme când vom avea şi noi ocazia să auzim şi altfel de istorii rock, nu chestiile pompieristice pe care le vedem de ani de zile la teve sau prin ziare. Dacă Herbert Silber spunea că în România comunismul va fi sub semnul lui Stalin şi Caragiale, atunci rockul este sub semnul lui Petre Magdin (şi a sa urare, pentru toţi fanii Deep Purple din România, SE-PUL-TURA!!!). Dacă nu mă credeţi, puteţi să vă convingeţi şi singuri urmărind emisiuni precum cea a lui A.G., Godoroja sau Timpul chitarelor, sau ceva de genul ăsta, filmat în Silver Church. Sunt absolut îngrozitoare. Dacă cineva ar vrea să asculte rock doar uitându-se la emisiunile de mai sus, s-ar transforma brusc într-un fan Angela Similea.

Şi atunci se va găsi cineva care să se aplece şi asupra unei probleme mai puţin studiate. De ce unele trupe de afară, pur şi simplu nu au prins printre rocării români. Şi nu vorbesc aici de Catapilla sau Gong, Doamne fereşte. Nici măcar de Renaissance.

Am câţiva prieteni care de curând şi-au îndreptat urechile spre lauda lor, către Tom Petty and The Heartbreakers, dar ferească sfântu' să le pomeneşti de albumele vechi. Ei savurează ultimele realizări. Nu spun că greşesc sau că nu ar trebuie, dar e o situaţie un pic ciudată. E ca şi cum m-aş duce la concertul din vara asta şi aş vrea să ascult Get All Things. Cum? Nu ştiţi cine cântă melodia?! Ruşine!!!

N-am o problemă cu faptul că doar 0.01 la sută ştiu ceea ce n-ar fi făcut Meat Loaf, dar nu înţeleg în ruptul capului de ce trupe precum The Allmann Brothers sau Chicago, nu au prins la headbangerii români*.

*PLEASE READ FIRST* The audio on this returns to 100% around the 1 minute 20 second mark. They had some technical difficulties at the start. Sorry about that.

ştiu că nu e una din cele mai bune înregistrări, dar am ales-o pentru felul special în care cântă Terry Kath. Vezi asta şi-i dai dreptate lui Hendrix, nu că Jimi Hendrix ar fi fost un judecător foarte bun pentru cine cântă şi cine nu cântă bine, dar orişicât.

___________________________________________________________ *Este doar o observaţie personală, nu ţin să generalizez. Tot ce se poate să mă înşel, dar mai în toate discuţiile mele din ultimii douăzeci de ani, nu am auzit pe nimeni care să-şi declare admiraţia faţă de Terry Kath sau Cetera, sau să jure pe solourile lui Duane de pe Assorted Love Songs. Şi vorbim aici de oameni din generaţii diferite.

enel

1, eu zero barat.

Aţi citit 1984? N-aţi văzut nici filmul? Nu disperaţi, mai aveţi o şansă, poate chiar mai avantajoasă, pentru că are costurile citirii cărţii (enorme, în ziua de azi, când nu-i aşa, timpul înseamnă bani) şi nici costurile deloc ascunse ale achiziţionării unui nou LCD (pentru că televizorul sport era so yesterday). Şansa vă este oferită de Enel şi se traduce printr-o vizită la una dintre locaţiile companiei din Bucureşti. Din propria-mi experienţă, eu unul vă recomand Neniţescu sau Veteranilor (poate se sesizează o agenţie de turism şi face un pachet avantajos, dat fiind că sunt destul de apropiate).

Acum să ofer şi un pic de context ofertei de mai sus. Cuprins de un avânt quijotesc de a mă înfrupta din roadele tehnologiei, am decis să folosesc opţiunea pe care Enel o pune la dispoziţie, cea de plată online. O dată făcut acest pas, am prins curaj şi am zis că dacă am ajuns până în America, de ce să nu încerc să ocolesc tot globul. Şi am setat opţiunea direct debit. Adicălea, când vine sorocul, Enel are voie cu de la mine putere să-şi ia galbenii din punguţa cu doi bani a ing-ului. Zis şi făcut. După care m-am pus pe aşteptat, nătărăul de mine, fără să mai îmi pun problema că enelul nu ştia de marea favoare pe care tocmai le-o făcusem.

Prin urmare, banii stăteau bine mersi, dar facturile nu se plăteau. Pun mâna pe telefon şi sun la ei, sau la firma de autsorsing care a pus mâna pe contractul cu enelul, pe lângă o companie de ecarisaj şi un salon de înfrumuseţare, fac cristiane printre opţiunile robotului telefonic (mediocrul de mine uitase cât de greu este să dai peste un om la capătul celălalt al galaxiei) şi dau într-un final peste o duduie afabilă, care îmi spune că da, pentru direct debit trebuie să printez acordul cu banca (adică să fac un amărât de screenshot, în cazul meu) şi să mă prezint la enel. Foarte frumos. Ăăăă, pardon, cum?! Să merg fizic? Păi nu era asta ideea? Să nu mă mai plimb?

Fac o pauză şi remarc că enel a hotărât cu de la sine putere că toată lumea din zona Bragadiru şi împrejurimile, trebuie să meargă până pe timişoarei/neniţescu.

Revin la duduie. Zice, nu, nu se poate trimite prin email. Trebuie mers. Deja mă apucaseră frigurile gândindu-mă la perspectiva plimbării la mama naibii, pe coclauri, pentru ca la sfârşit să mă îngrop în nuştiu ce asasini ai celulozei. Nuuuu, zice tipa, no problem, puteţi să mergeţi oriunde în Bucureşti. Oriunde? Oriunde, oriunde ca în reclama cu piticu? Daaa! Nu-mi venea să cred. Dau fuga fericit pe saitul enel, unde îmi petrec peste cinci minute frustrante căutând linkul cu adresele, nu găsesc mare lucru şi mă decid pentru neniţescu.

Azi am fost acolo. Probabil că pe vremuri, doamna peste care am dat la ghişeul ascuns printre materialele depozitate în garaje, prin praf şi autobuze, ţevi şi alte drăcovenii, pentru că nu-i aşa, spune-mi cum îţi primeşti clienţii, ca să-ţi zic ce fel de companie eşti, ei bine, doamna asta era o doamnă drăguţă, serviabilă, care mai avea puţin şi-ţi aducea şi cafeluţa cu jumătate de linguriţă de zahăr, nu de alta dar trebuie şi sistemul digestiv să funcţioneze. Povestea de dragoste dintre sfinxul din neniţescu şi clienţii enel s-a terminat însă în momentul în care sfinxul a aflat incantaţia magică. În veteranilor. În veteranilor x n ori. În veteranilor, veteranilor, veteranilor, veteranilor. Poftim?! Aici nu e biroul de informaţii, mergeţi în veteranilor! Femeie ai o obsesie. Tot voi m-aţi trimis aici! Nimic. Veteranilor.(pun punct, dar trebuie să mă credeţi pe cuvânt că nu s-a inventat încă semn de punctuaţie care să descrie faţa placidă şi vocea şi mai placidă cu care repeta ad nauseam veteranilor) Dar nu vreau nici o informaţie, vreau să vă dau datele nenorocite de direct debit, pe care nu vreţi să le primiţi pe mail sau la telefon (chiar aşa, call-centerele ăstea, dacă sunt atât de bune să dea informaţii false clienţilor naivi, de ce nu sunt bune şi să preia tot felul de date? Că tot nu contează la sfârşitul zilei)!!! OK, am zis deja mai bătrân cu zece ani.La veteranilor, birjar, sau vatman, cum a fost în cazul meu. Ce vrei, nene Iancule, ne-am modernizat.

La veteranilor, oroare. Dante şi infernul lui sunt mici sugari pe lângă ce au născocit minţile diabolice ale enelului. Patruzeci de oameni într-o încăpere în care te-ai fi simţit sufocat alături de doi din campionii recenţi de sumo ai Japoniei, care încercau pe de-o parte să păstreze aparenţele unei cozi ceauşiste adevărate, instituind o mini-inchiziţie adhoc, cu torchemazi de ocazie şi două ghişee deschise. Am trecut razant prin vizorul neiertător al pensionarilor care păstrau evidenţa prezenţei la coadă, probabil începând cu sfârşitul anilor şaptezeci, când a izbucnit revoluţia punk şi s-a dus dracului şi darjeelingul şi progresivul. Nu mă potriveam profilului vânătorului. Eu căutam biroul de informaţii. Disperat mă uit după ceva plăcuţe, foi apatru lipite strâmb cu scociul pe geamuri, nimic. Îmi fac curaj şi întreb un paznic. Nu vă supăraţi, informaţii? Aici, zice el. Unde aici, întreb eu, nevăzând pe nimeni la celelalte ghişee? Aici, în capătul culoarului din colţul încăperii, la dreapta, în camera aceea din fund. Poftim? E coadă la informaţii? În gândul meu, da ce naiba cer ăştia nene, să numere funcţionarii din doi în doi, paginile de la ediţia Război şi pace scoasă la editura Univers, în anii şaptezeci? Din nou anii şaptezeci.

Am renunţat. I-am lăsat, şi cu coada lor, şi cu informaţiile pe care oricum Taleb îmi spune că nu crede că mi-ar folosi la ceva şi că în cuvintele nemuritorului Yogi Berra, the future is not what it used to be. Trist şi cu coada între picioare, descoperind că alături de nebunii care nu pot călători decât agăţati de bări lângă şofer, privind cum se desfăşoară autostrada sub ochii lor, pensionarii ne mai dau o echipă de succes pentru acest sport care este călătoria cu reatebeul, cei care stau în uşă şi nu coboară. Mă simţeam înfrânt, decăzut din dreptul meu la avea parte de o realitate care să conţină mai mult bun-simţ ca taximetriştii de la universitate, contemplam cu resemnare abisul conspiraţiei universale ce se desfăşura la picioarele mele, când în mintea-mi obosită mi-a încolţit un gând magnetic.

Ce-ar fi dacă scilla din veteranilor cu caribda din neniţescu şi m-aş întoarce în Neniţescu să-i spun sfinxului că cei din Veteranilor m-au trimis înapoi? Aveam şi justificarea pregătită. Au zis că direct debitu se face unde trebuie să plăteşti factura, aşa a zis doamna ...

to be continued.

un tip pentru piarul enel, get another job, fast

jackson

nu ştiu dacă aţi aflat deja de petrecerea asta câmpenească

N-am fost la Petrucciani, dar mamă ce speram să pot să-l văd măcar o dată împreună cu Jackson şi Gadd (trebuie să fii Clapton, ca să-ţi permiţi un toboşar precum Gadd :D).

LSD

'We were very spiritually influenced by LSD,' agrees Nigel Lesmoir-Gordon, 'because we suddenly saw that there was maybe eternal life. It's not a physical universe. It's a consciousness universe and the human body is just a result of consciousness. Consciousness comes first. Other people became more interested in the mind and a lot of people ended the 1960s going to shrinks to find out more about their psychological make-up. Some people got seriously into their spiritual side, some people got seriously into psychiatry and some people just carried on drinking alcohol.'

Rob Chapman – Syd Barret A Very Irregular Head

funny

via Reddit

rahova housing estate

rahova from david mozny on Vimeo.

de David Mozny.

mi-a adus aminte de World Builder.

Ce vrei să fii când creşti mare?

Preşedintele Rusiei.

 

Coverdale is for pussies

Dacă a ascultat asta,

 

n-are cum să fie un om rău până la urmă, nu?

două grafice

 

de unde reiese ceea ce ştiam deja cu toţii, că problema României este mult mai veche decât criza.

Ştiu că este o tâmpenie să arăţi două grafice şi să dai cu tifla, dar momentan, n-am nici starea nici resursele necesare pentru a discuta raportul.

de aici

via Eastern Approaches

ne-am ars

SG: Au aranjat şi-ăia de la Mediaş şi au bani mulţi, un milion trei sute bugetu’ anu’ ăsta. Bagă de 5 ani şi ei. Anu’ trecut i-am împins noi pe Timişoara, anu’ ăsta era şi rândul lor.. Mai laşi şi pe alţii, ca să câştigăm campionatul. N-am făcut-o anapoda.

de pe Hotnews

Deci campionatul de baschet e măsluit. Mai rămâne să aflăm că şi ăla de hochei e aranjat din timp.

roy

ceva un pic mai special, ca să încheiem săptămâna cu stil. Să nu strâmbaţi din nas că e overplayed piesa, e doar o introducere pentru cele două care urmează. Material didactic.

Down By The River nu e a lui Roy, e compusă de Neil Young şi are o poveste tipică pentru piesele compuse în acea perioadă.

Young states that he wrote "Down by the River" and "Cowgirl in the Sand" while delirious in bed in Topanga Canyon with a 103 °F (39 °C) fever.

wikipedia

De când am ascultat-o prima dată, urechea mi s-a dus direct la albumul lui Crosby. E perfectă pentru vocea lui. Varianta maraton o găsiţi la Young cu Phish. Dar eu vreau să ascultaţi varianta lui Roy, dintre toate cred că are cel mai mult suflet în ea, mai ales că şi vocea lui Chuck Tilley (???*) seamănă cu a lui Crosby. Chitara în schimb n-o putea imita nimeni. Dacă ar fi să recomand un singur album, eu aş zice că The Atlantic Sessions.

Ciudat cum lumea când vorbeşte despre chitariştii care l-au influenţat pe Gilmour (eu zic că pentru orice fan PF, o incursiune în albumele lui Roy, în special cele din anii şaptezeci, nu strică), pomeneşte mai des de Beck decât de Roy, cu toate că în ceea ce priveşte tehnica cel puţin, Gilmour mi se pare mult mai înclinat spre stilul lui Buchanan, după cum se vede şi în clipul de mai sus (acum refaceţi în minte o parte din Live In Pompei, cu toate că s-ar putea să fie o referinţă un pic cam precoce). Prima dată când l-am ascultat pe Roy am zis, este Gilmour all over. Sau o fi invers. Anyway ... here we go:

Roy Buchanan - Down by the River

Roy Buchanan - Fly Night Bird

___________________________________________

* take it with a pinch of salt, pentru că înregistrarea pare a suna foarte bine, ceea ce e departe de condiţiile descrise ”Recorded live at a nightclub in Maryland with a standard reel-to-reel and a single microphone, BUCH has something of a bootleg feel (the record was originally sold in a burlap bag with a stenciled cover) in both conception and sound quality.” aici. Aşa că nu mai rămâne decât înregistrarea din 1978, cu nevermind, am găsit, e Gary St. Claire care a cântat într-o trupă Flavor şi căruia trebuie să-i mulţumim pentru obscenitatea de ”I Swear” (pare-se).

jurnal

Diary (2010) from Tim Hetherington on Vimeo.

'Diary' is a highly personal and experimental film that expresses the subjective experience of my work, and was made as an attempt to locate myself after ten years of reporting. It's a kaleidoscope of images that link our western reality to the seemingly distant worlds we see in the media.

profesorii şi salariile lor zburătoare

Mda, Cehia, Islanda, Polonia … 10k. Poftim?! 10!!!???

Dacă vreţi să emigraţi şi doriţi să nu vă schimbaţi profesia, poate graficul (click pe poză, duce spre articolul original) ăsta vă ajută să vă orientaţi.

via: Chart Porn

meola

Dacă o să fie aşa şi la Sala Palatului, eu zic că merită. Doar că nu prea mai ştii în ziua de azi. Tu vrei să cânte asta şi ei cântă asta

elton

comentariul zilei

evenimentul zilei

De ce, evz?! De ce???!!!

cum?

Apropos şi de prezentarea mai veche a lui Cory..

Mereu m-am întrebat cum funcţionează sistemul de supraveghere la copii. Nu am copii şi nici nu ştiu oameni care au copii îndeajuns de curioşi încât să aibă nevoie să fie spionaţi protejaţi când se dau pe net.

Cum faci când descoperi că fiu-tu se dă în neştire pe reddit/r/nsfw sau pe zeitgeist.paranoic? Cum procedezi? Nu îmi imaginez că te duci la el şi îi spui, băi te-am prins, nu mai umbla cu proxy că nu ţine. Îţi dau ban direct. Îi spui să nu mai intre pe saiturile ălea, sau le pui în lista de saituri interzise fără să zici nimic?

Eventual în cazul în care el a rămas la nivelul de albinuţe, barză în discuţiile între voi.

Ştiu că par cretin, dar mă interesează detaliile mecanismului. Cum faci? Părinţii cu copii mai activi online, ar fi de apreciat dacă ar împărtăşi din experienţa lor.

luni

să începem mai uşor ...

comunism

4. Comunismul este un ideovirus care supravieţuieşte organismelor ucise şi se transmite prin atmosferă generaţiilor următoare? via Cristian Tudor Popescu, în Gândul.

Nu, dar poate vegeta prin puterea exemplului dat de generaţiile anterioare.

nimănui nu-i pasă?

uite că îi pasă cuiva …

samurai terrorist

via Reddit

my favorite woody allen movie

Pe motiv de Familia Simpson, Michael Tucker, radioul bunicului …
De fiecare dată când văd Windsor mă gândesc la postul lui Kit. Pentru un Crash Course in Woody Allen mergeţi aici

peter gunn

foo fighters

aiciputeţi vedea întreg concertul şi nu-i rău deloc.

patriotism

Zău dacă înţeleg de ce atât de mult tam-tam legat de repatrierea lui Brâncuşi, Eliade şi Cioran. Subiectul pricinos mi-a adus aminte de o carte audio pe care mă chinui s-o citesc cât timp fac naveta*, Lebădoiul lui Nassim Taleb (sincer, mi-a plăcut mai mult partea legată de Liban decât toată explicaţia din jurul păsăroiului).

Mă rog. Taleb aminteşte ironia faptului că mulţi dintre eroii celebraţi după moarte au ajuns pe frontispiciul unor instituţii pe care aceştia le-au hulit în timpul vieţii. De exemplu, licee care poartă numele unor oameni care n-au terminat niciodată liceul. Şi în plus, faptul că Rimbaud este băgat cu forţa acum pe gât elevilor, nu i-a adus acestuia mai mult absint în pahar în timpul vieţii.

It is quite saddening to think of those people who have been mistreated by history. There were the poètes maudits, like Edgar Allan Poe or Arthur Rimbaud, scorned by society and later worshipped and force-fed to schoolchildren. (There are even schools named after high school dropouts). Alas, this recognition came a little too late for the poet to get a serotonin kick out of it, or to prop up his romantic life on earth.

Dar înapoi la spaimele noastre. Nu înţeleg de ce din când în când trebuie să ne trezim chinuiţi de remuşcări provocate de fantomele trecutului. Avem bine mersi destui oameni destoinici îngropaţi deja aici, pe pământul ăsta pe care au pus ungurii ochii şi pe care se pregătesc să ni-l şterpelească imediat cu am plecat de acasă (eventual cu pluta pe Siret).

Ne înfoiem că un ministru de externe a zis un lucru de bun simţ. Priorităţile Ministerului de Externe nu sunt convergente cu calendarul Google al României Mari. Hai să fim serioşi. Vreţi să îşi mai aducă aminte cineva de Eliade, Cioran sau Brâncuşi? Predaţi-i cum trebuie în şcoli. Cumpăraţi-le cărţile şi faceţi-le cadou copiilor, nepoţilor, vecinilor voştri (cu toate că s-ar putea ca la văzul lui Cioran, copiii să se apuce de droguri, să deseneze svastici pe tapet, vecinii să vă îndruge verzi şi uscate despre mitologia manelelor şi ultimul album La Ţigănci, vol. 8, iar nepoţii să vă pună peştele de sticlă marca Brâncuşi autentic, pe plazma din sufragerie).

Că tot vorbeam de educaţie, dacă ar fi să mă joc de-a oracolul în momentul ăsta, aş zice că cel mai important loc de investit acum este educaţia. Vom suferi atât de mult de pe urma dobitocilor pe care i-am şcolit în toţi anii ăştia, încât vom ajunge dispuşi să plătim preţuri pe care acum nici nu ni le imaginăm, doar pentru a respira un aer de normalitate. Prin urmare, dacă aveţi copii, sfătuiţi-i să se facă profesori. Dacă aveţi curaj şi spirit antreprenorial de vizionar în voi.

_________________________________________________________ *mai nou, prilej de discriminare în ceea ce priveşte şansele de a te angaja undeva ...

comentariul zilei

de aici

presă nene, presă!

De ce?! De ce Gândul, de ce?!

marsalis

microsoft

Când ştii că ai un produs bun? Când îţi merg vânzările, când te vorbesc oamenii pe la colţuri, dar şi atunci când te piratează. Azi am văzut afişe prin oraş cu instalări de sisteme de operare la domiciliul clientului. Afişul pomenea doar de XP şi de 7.

ştiinţe politice

If ever there were a monument to tragedy, it is an innocuous red building by the Woody Woo fountain. The Department of Politics at Princeton is perhaps the finest in the nation, which makes it even more representative of the scandal that American political science has become. Teaching here is dominated by the fetishizing of certain methods, a cold shoulder to theory and the abandonment of reality. The result is a combination of model-made abstraction and number-numbing specificity that has made political science irrelevant to politicians, policy makers and, lest we forget, the general public.

de aici

nu tot ce circulă pe net

se dă în articole.
Exemplu de presă. Am dat peste sursă în mai puţin de zece minute, fără să caut foarte mult. Zăcea la capitolul Explore din Google Reader. Dacă asta o să găsesc în spatele paywall-ului de care vorbeşte Alex Mihăileanu, mai bine ne lăsăm păgubaşi.
Mie îmi este imposibil să-mi explic care este motivul pentru care nu se dau linkuri în articole. Nu înţeleg logica.

circulă de câteva zile

serviceul unui prieten …

hard disk misterios …

Las-o naibii de treabă. Cât de greu trebuie să fie să dai şi tu sursa, să zici că aici citit chestia asta, să cauţi mai multe informaţii eventual, poate poţi să adaugi ceva mai nou. Spune că n-ai făcut tu pozele ălea şi nici nu ţi-au căzut din cer. Da nu vorbi cu mine de parcă am fi la Teatrul Ţăndărică.
În România, chestia asta circulă pe net

Aici se dă şi sursa (plus notificarea pentru limba rusă)

obiectivitate

I am paid weekly for keeping my honest opinion out of the paper I am connected with. Others of you are paid similar salaries for similar things, and any of you who would be so foolish as to write honest opinions would be out on the streets looking for another job. The business of the journalist is to destroy the truth, to lie outright, to pervert, to vilify, to fawn at the feet of mammon, and to sell his country and his race for his daily bread. You know it and I know it, and what folly is this toasting an independent press? We are the tools and vassals of rich men behind the scenes. We are the jumping jacks, they pull the strings and we dance. Our talents, our possibilities and our lives are all the property of other men. We are intellectual prostitutes.”

de aici. Apropos de asta

15 minute

minutele lui Warhol. Există nenumărate moduri prin care pot fi contabilizate. Unul dintre ele este să fii tu însuţi.

Te iei de cineva cunoscut şi-l înjuri bine. Nu contează că lumea după ce te caută pe net, se întreabă dacă ai consumat ceva etnobotanice sau carmol. Important e că întreabă lumea de tine.
Pentru 15 minute.
După care te întorci înapoi în grota de unde ai apărut.

PS tipul găzduieşte oareşce reclame pe site-ul lui de guru php. Ce-o fi fost în mintea celor care au cumpărat reclamă acolo?!

comentariul zilei

mai degrabă comentariile
 
  de aici

genesis

"The major drawback of the RMI was its total lack of touch sensitivity. I found this very restricting, especially since any bum-notes are played at full volume, no matter how lightly you brush against them. The other limitation was the width of the keyboard itself -- 68 notes, as opposed to the 88 on a real piano. I remember one incident at Drury Lane when I was playing the introduction to 'Firth of Fifth.' Because of the RMI's 68-note limitation I had to transpose one part of the introduction down an octave to fit it in. Well, there I was, everything was going really well, and I just got carried away. I forgot that I wasn't sitting at a piano, and ran out of notes. I stopped. Peter, Mike and Steve just looked at me in amazement."

noi, românii

În ce ne priveşte pe noi, românii, de multe ori ne imaginăm că suntem mai puţin liberi. Ne explicăm fenomene care nu ne sunt favorabile prin cauze externe. De aici urmează un exces al secolului XX, al pericolului care vine pe teoria conspiraţiei, pe diabolizarea masoneriei, pe toate aceste conjuraţii care ar manipula lumea. Şi-atunci fireşte că, dintr-o dată - aşa cum ai spus, şi sunt de acord cu tine - vedem că suntem liberi, că ne gestionăm deciziile şi că, în fond, suntem responsabili pentru ele. Şi cred că acesta e cel mai important lucru într-un parteneriat – să înţelegi că eşti liber în a-ţi gestiona deciziile, dar trebuie să fii şi responsabil, pentru că asta înseamnă un echilibru de valori.

de aici

echoes acustic

şansă

din nou despre 1%

Now a laborer lives in an apartment with a bunch of other laborers and they don’t have a chance. Neither does the indie band cause gas is $4 something a gallon and the clubs are paying the same as they were back then. The truth is the dollar ain’t worth anything anymore. You know what is? Time. Material things in the digital age are a lot like the dollar.

de aici

asta mi-aş fi dorit şi eu. Nu trei mese pe zi.

da, e adevărat

EXPO BIKE

În sfârşit, am şi eu salonul meu auto. Dacă tot e vremea urâtă şi taxa auto necomunitară, nu mergeţi şi voi la un salon de biciclete (eu o să mă rezum la accesorii). Pentru fanii gazolinei, au şi motociclete.

Bine că mi-am găsit să-mi renovez bicicleta în martie ….

comentariul zilei

de fapt, mai multe ... la articolul scris de Pândaru la închiderea capitolului de celuloză pentru Gândul.

Nu-i mai votaţi

P.J. O'Rourke a scris printre altele, Parliament of Whores, On the Wealth of Nations, iar ultima lui carte despre care este vorba şi în conferinţa de mai sus, se numeşte Don't Vote It Just Encourages the Bastards.

Mi se pare povestea tipică a politicianului român care nu a fost şi ştie/e convins/poate să jure cu mâna pe Biblie, că nu va fi niciodată tras la răspundere. De douăzeci de ani asistăm de fapt la o invazie a copiilor obraznici în cofetărie.

Sincer, am picat într-o reverie tâmpă atunci când O'Rourke îşi imagina sistemul politic perfect (merită să urmăriţi ce are de zis, n-are sens să vă stric surpiza).

Anyway, toată povestea asta mi-a adus aminte de două lucruri. Unu, de ce mi-a plăcut prima dată subiectul ştiinţelor politice şi doi, cât de important, critic, fundamental este subiectul libertăţii atunci când vorbim despre guvernare. Iar faptul că lucrurile nu stau exact aşa cum trebuie în politica românească, mă face să mă întreb dacă nu cumva e ceva defect şi în ceea ce priveşte libertatea. Cât de liberi sunt românii?

cerşetoria marxistă

 

Interesant: Istoria stangismului este o serie spectaculoasa de incercari ale unor indivizi –dupa toate aparentele foarte inteligenti – de a transcende aceasta logica simpla. Sofistica, tenacitatea si complexitatea argumentelor aduse de ei raman remarcabile monumente ale desertaciunii omenesti. De sute de ani, generatie dupa generatie, invartesc aceasta teorie si ii sucesc termenii in fel si chip, pana ajung sa se auto-ameteasca in asa hal, ca incep sa creada si ei in propriile minuni paralogice. Pe urma lor, cu gura cascata, convinsi de adevarul mult trambitat, Cuculetzii acestei lumi, iritati ca Societatea, Statul sau Guvernantii nu le respecta drepturile sfinte.

Prostie, iresponsabilitate, stângism. Teoria lui Cuculetz

deci, eu în prostia mea, încep să cred că Dragoş Paul Aligică confundă stânga cu statul asistat social. Povestea asta cu Huo! comuniştilor! La muncă, nu la întins mâna! e un fel de temă recurentă a onlineului românesc.

Nici nu e de mirare, pentru că foarte mulţi dintre oamenii cu voce în internetul autohton sunt self-made men sau cel puţin nu le este străin fenomenul (antreprenori, VC etc.).

Acum ar trebui să pun un disclaimer, pentru că departe de mine dorinţa de a mă transforma într-un avocat al stângii. Mi-am luat-o de la unchi-miu îndeajuns de mult încât să mă fi lecuit de discuţii intelectuale în genul filmelor lui Antonioni

Dar sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg. În primul rând aş vrea să ştiu cum naiba funcţionează frate sistemul ăsta de asistenţă socială de avem oameni care stau toată viaţa pe ajutoare de la stat? Aţi ghicit, vreau şi eu! Că din câte ştiu, ajutoarele ăstea se dau doar pe o perioadă limitată. Nu cred că e cineva atât de tembel încât să-şi imagineze că o să primească toată viaţa ajutor de şomaj, ceva în genul spaniolilor care cereau acum câţiva ani o reglementare prin care dacă ţi-ai căutat de muncă cinci ani, să primeşti apoi toată viaţa un ajutor financiar. Un prieten îmi povestea acum câteva săptămâni că în Belgia, tocmai a ieşit la pensie primul şomer care n-a lucrat niciodată, în viaţa lui. Nu bag mâna în foc, cel mai departe am ajuns până la Cluj, când eram mic, nu sunt la curent cu situaţiunea din Belgia, de aici reiese că n-ar fi totul atât de negru. Dar asta este altă poveste. Înapoi la comuniştii noştri de duminică.

Eu văd două greşeli mari în tot raţionamentul ăsta. Unu, trimiţând pe oameni la muncă, aşa în general cam cum îi trimitea Hitler pe evrei în Madagascar, are cam aceeaşi utilitate cu cea a pensionarilor care îi reped pe oamenii străzii prin autobuze. Adică nu duce nicăieri. Nu pot să înţeleg satisfacţia asta surdă de a-i face pe oameni leneşi, nesimţiţi. Ştiţi povestea cu cerşetorul care avea chiloţii pe dinafară, probabil că se credea Superman, dar asta nu înseamnă că putea să se angajeze la McDonalds. Strigătul ăsta de luptă cu la muncă nu la întins mâna nu te face decât să pari la fel de naiv ca şi Lenin atunci când dorea să desfiinţeze moneda. Doi, nu înţeleg cum oameni atât de inteligenţi, pot fi atât de orbi. Dacă îţi înghesui raţionamentul într-o cutie defectă, nu poţi să te distanţezi după aia şi să spui că ai avut dreptate, uite nu se potriveşte. Ce are ajutorul de la stat cu stânga? Dacă cineva este atât de cretin încât să creadă că făcând copii îşi asigură un venit sigur, lasă-l în pace. Se va frige singur.

Pe mine nu mă îngrijorează neapărat oamenii care-şi vând copiii pe cinci mii de lei, cum arătau zilele trecute la tevere, ci mai degrabă inspectorii de la protecţia copilului, care întocmesc dosarele. La fel şi cu cuculetz al domnului Aligică. Dacă Vadim spune sări, asta nu înseamnă că mă şi grăbesc să iau poziţie de drepţi. Domnul Aligică ar face bine să se repeadă la ăia care dau ajutoarele, nu la cei care le primesc, că bieţii de ei, oricum nu mai înţeleg mare lucru.

Dacă cineva îşi imaginează că un om cu … completaţi aici fiecare cu cât credeţi că s-au miluit al lui să-l ţină în şcoală, e gata să pornească o afacere sau să facă o pirută profesională, fie sunteţi naivi, fie subiectul vă este indiferent şi aţi ales şi voi răspunsul după culoarea preferată la ciorapi.

În ambele cazuri, tipii ăştia pe care sistemul îi învaţă de mici că dacă vor mai mulţi bani, trebuie să se ducă la facultate (surpriză, ce credeţi că ar alege cineva într-o ţară în care salariul minim este de nici 200 de RON?). Iar dacă sistemul este nesimţit şi lasă toţi cretini să sară gardul Universităţii, e vina lor? Ok, şi acum copiii ăştia stau cu o diplomă în mână şi aşteaptă beneficiile promise. Atenţie, beneficii pe care nu şi le-au imaginat, beneficii pe care alţii le-au promis. Ne mirăm acum că nu avem parchetari, dar câţi dintre părinţii dintre noi îşi doresc ca odraslele lor să devină sudori în argon. Vă las să mestecaţi chestia asta.

copiii şi internetul

The message is clear and, for those of us with a fondness for games, reassuring: Fire up the Xbox, grab the controller, and give the old gray matter a workout. The more you play, the smarter you'll get.

If only it were so. The fact is, such broad claims about the cognitive benefits of video games, and by extension other digital media, have always been dubious. They stretch the truth.

Grand Theft Attention: video games and the brain de Nicholas Carr

Săptămâna trecută am făcut o tâmpenie. Bine, în necunoştinţă de cauză (aproape), dar chiar şi aşa.

Tehnic vorbind, prostia a constat în a instala un joc prietenului Andrei fără a verifica dacă are vârsta pentru care jocul este recomandat. Printre circumstanţele mele atenuante se numără şi faptul că juca GTA de ceva timp şi nu mi s-a părut exagerat să îi recomand Call of Duty: Modern Warfare 2 după ce se plictisise de bătut oamenii pe stradă. Mă rog, am continuat să-i arăt cum se joacă, chiar şi după ce mi-au apărut mesajele de avertizare cu privire la conţinutul un pic mai delicat din joc. De abia la sfârşit mi-a trecut şi mie prin cap că eu aveam cu totul altă vârstă atunci când jucam Postal 2 sau Redneck, chiar dacă la minte nu eram departe de vârsta lui Andrei, adică 10 ani. Dar răul fusese deja comis, îi captasem atenţia, vroia să treacă mai repede de antrenament, chiar dacă distingea cu greu între victimele civili şi inamici şi nici orientarea în spaţiu n-o stăpânea la perfecţie. Dar uimitor, s-a prins extrem de repede ce fac săgetuţele de orientare şi când a terminat obiectivele misiunii.

Prima reacţie, în momentul în care mi-a fulgerat prin cap că nu a fost tocmai cuşer ce am făcut şi că s-ar putea să fi gafat, a fost una de bătut în retragere cu coada între picioare (bine, după ce am dat o fugă pe Google să verific dacă n-am întins coarda prea tare şi bineînţelesc că mi-am găsit scuze, hai că nu e o diferenţă aşa mare, mare lucru ce mi-e 16 ani ce mi-e 10. Am zis că eu renunţ să-mi dau cu părerea şi nu mă mai bag în povestea asta cu recomandatul jocurilor.

Iniţial am crezut că e o idee bună. Vă mărturisesc că mă regăseam printre argumentele din din prima parte a articolului lui Carr (cam în acelaşi mod în care încep să recunosc în sinea mea că am mari probleme în distribuţia atenţiei). Că o să-l motiveze să înveţe mai mult engleza, că e o poveste, că îi stimulează atenţia, bla, bla, bla.

Acum nu mai sunt atât de sigur. Dacă n-ai copii, mai bine stai în banca ta, mi-am zis (sau cel puţin, nu mai experimenta pe copiii altora). Cine ştie ce pocinog mai faci! Max Payne, Far Cry şi restul pot să mai aştepte (nu vă repeziţi, urma să-i recomand şi Syberia, Age of Empires, Pharaoh – cine naiba mai joacă Pharaoh, nu numai şutere). M-am întrebat, oare dacă aş fi avut copii aş fi fost oare mai precaut şi aş fi ştiut mai bine ce îi dăunează şi ce nu?

Mă îndoiesc, mai ales acum că am văzut şi prezentarea lui Cory Doctorow. Până la urmă ce fel de copii vrem să avem?

firea lucrurilor

Foreign policy, by definition, is about the balancing of national interests and national resources. With the top 1 percent in charge, and paying no price, the notion of balance and restraint goes out the window. There is no limit to the adventures we can undertake; corporations and contractors stand only to gain.

Of the 1%, by the 1%, for the 1% de Joseph Stiglitz

Din câte văd, articolul lui Stiglitz din Vanity Fair face valuri din ce în ce mai mari. Eu sunt sigur că la sfârşitul anului va fi unul dintre cele mai importante articole pe 2011. Şi ar fi păcat să nu-l citiţi la pachet cu un alt articol care ar merita cel puţin la fel de multă atenţie, de data asta scris de un român

Dar cine suportă plăteşte. Cât timp cei plătiţi din salariu, cei care câştigă bani de pe urma unui efort îi vor lăsa pe aceşti oameni să îi reprezinte, aşa va fi. Alte şi alte miliarde vor fi aruncate, iar podurile vor rămâne rupte. Trebuie scoşi din dispozitiv. Rupeţi rândurile şi atacaţi-i. Altfel vă vor alunga, vă vor lua tot. Nu vă mai lăsaţi amăgiţi.

Rupeţi rândurile şi atacaţi-i de Sorin Pâslaru

Este păcat că nimeni (sau mă rog, foarte puţini dintre politicienii români) şi-au dat seama că lucrurile nu pot merge aşa la nesfârşit şi că la un moment dat vor trebui să plătească. Poate şi din cauză că sistemul politic românesc permite chiar şi celor mai puţin instruiţi să ajungă în poziţii de putere, înainte de a deprinde câteva dintre regulile de bun simţ ale guvernării.

Extinzând cu îngăduinţă, cam toată clasa politică din România suferă de sindromul Severin. Într-un mod foarte pervers, cu cât refuză să ofere ceea ce anglo-saxonul ar numi accountability, cu atât greşelile pe care le comit sunt mai mari. Proporţionalitatea asta inversă este explicată de articolul din ZF.

apăraţi Bucureştiul

problema este că încă n-am hotărât de cine trebuie apărat, de politicieni sau de bucureşteni.

am văzut azi bannerul întins la Budapesta, varianta fără Udrea şi eram curios ce pufoşenie o mai fi şi asta? Sincer sunt dezamăgit de saitul creat de liberali. Nu cred că e util pentru nimeni să transformăm o întrebare de un 2,5 milioane de bucureşteni

într-o luptă de genul a fost sau n-a fost? Plus, n-am găsit nicăieri pe site propunerea cu care se luptă vitejii liberali.

dacă n-aş fi devenit între timp ţăran, eu aş vota cu oricine încetează să mai facă benzi pentru biciclişti.

Friday, originalul